Articolul despre frici l-am scris mai demult, pe vremea cand inca ma gandeam doar la acest blog, adica acum cativa ani. L-am scris in notepad, apoi transferat in word si mutat in cloud. Ceva s-a intamplat insa, a fost singurul articol care nu a supravietuit mutarilor. A ramas fisierul, gol insa.
De cativa ani, m-am obisnuit sa ma intreb de ce se intampla ce se intampla, bineinteles la chestiunile care chiar conteaza, nu la reducerile bugetare care se fac de cateva luni(a se intelege ca nu se fac). Am inteles de aici ca articolul despre frici trebuie sa il scriu din nou, ca asa e mai bine pentru mine. Pentru constientizare, smerenie, aprecieri la ce am, cine stie?
Disciplinat dupa ce inteleg, ma apuc de scris. As putea sa scriu o carte despre frici. Nu ca ma pricep, sa ne intelegem, ci ca am avut/am atatea, de simt ca as putea sa umplu multe pagini despre acest subiect.
Sa incepem cu inceputul, cu copilaria adica. Cum Dumnezeu sa nu ai frici cand ai trait o copilarie traumatizanta? Plina de neajunsuri, perioade in care nu aveam bani de paine. Cand scandalurile intre parinti erau la ordinea zilei, cu certuri si tipete in fata mea? Reprosuri, jigniri, oale de cioarba aruncate pe pereti, usi trantite, palme aruncate? Imi aduc aminte si acum cum plangeam si ma rugam sa inceteze…. A doua zi tacere, nimeni nu vorbea cu nimeni, pret de cateva zile bune, nu se discuta nimic, doar se „tinea” suparare. Abia mai tarziu rau am inteles tiparele astea, care involuntar m-au afectat si pana nu am inteles ca pot schimba modul de actiune, tot asa am facut si eu, pastrand totusi proportiile, adica fara violenta si oale aruncate pe pereti 🙂
E normal sa adoptam modul de compartament care l-am vazut la parinti, sau in mediul in care am trait. Atentie, am zis normal, nu ca e bine! Bine ar fi sa ne oprim, sa ne punem cateva intrebari sincere, sa raspundem la fel de sincer si sa vedem daca comportamentul e intr-adevar al nostru sau e mostenit.
Revenind la frici, mostenim fricile parintilor, adaugam apoi pe ale noastre dobandite in timp si astfel ajungem un adult anxios. Bineinteles, primim „ajutor” la orice pas, mai ales acum in tot ce inseamna mass media si retelele sociale, care dupa mine ar trebui rationalizate intr-un fel, dar asta e alta discutie, la fel si despre internet in general, cititi niste comentarii pe facebook, stiti ca am dreptate.
Am avut frici de conflicte, certuri, frica de succes, frica ca nu sunt suficient de bun, sindromul impostorului, frica de zbor cu avionul, frica de mers cu vaporul, frica de moarte. Frici care m-au impiedicat sa gandesc mai mare, si care m-au si ajutat sa ajung in spital 5 zile in era Covid. Imi aduc aminte si acum cand imi batea inima tare tare si credeam ca o sa mor, iar eu aveam un atac de panica.
Vestea buna e ca toate sunt rezolvabile, pot sa dau consultanta la frici si rezolvarea lor, cu aplicatii practice pe propria piele. Vestea si mai buna e ca rezolvarea e la noi, la fiecare dintre noi, deci putem sa spunem ca dupa constientizare, e o alegere deja, daca mai traim asa in teama sau schimbam ceva.
Ca sa castigi timp, trebuie ajutor. Ca se numeste psiholog, prieten bun, chat gpt, meditatie sau introspectie, tot ai nevoie de analiza si de timp pentru constientizare. Dupa ce constientizezi, poti sa faci un set de masuri/actiuni de care sa te tii si prin care sa schimbi. Trecand prin multe frici, vad si simt acum toate nesigurantele celor de langa mine, care se traduc prin frici. Inteleg motivele, empatizez cu ei, incerc sa invat din tot si de la toti si nu dau sfaturi decat daca mi se cer.
Sa nu intelegeti ca gata, sunt perfect, am scapat de toate fricile. Nici pomeneala, e un work in progress, dispar unele, apar altele, dar nu ma mai afecteaza la fel de tare. Dupa ce am trait toate episoadele din viata mea, dupa ce am citit cateva carti, apropo, una revelatoare este „When the body says no” de Gabor Mate, am inteles efectul nociv care il au toate aceste emotii negative reprimate. Citit si voi sau rugati AI-ul sa va faca un rezumat, veti intelege.
Marturisesc aici ca am avut cateva inzestrari de la mama natura care m-au ajutat, mi-a fost relativ usor sa schimb in viata mea, vad ca pe masura ce inaintezi in varsta schimbarea e din ce in ce mai grea. Tot procesul de dupa schimbare e mega dificil cu multe nesigurante, dar fiecare proces e foarte benefic, am invatat mult si inevitabil duce la progres. Nu degeaba toti choach-ii spun ca trebuie sa iesi din zona de confort ca sa progresezi. Am putea traduce asta prin analiza, introspectie si decizia de schimbare, toate dureroase. Imi aduc aminte de prima demisie si de inceputurile la alt loc de munca, Doamne, cat de frica imi era…..Ani mai tarziu, la fel dupa demisia din cea mai inalta si pompoasa functie a mea din corporatie, alte frici legate de ce va fi, de faptul ca nu mai imi raspundea nimeni la telefoane si ca am inceput o activitate in privat de la 0 si ca asociatii ma priveau ca ala care nu a reusit acolo….
Daaar, timpul a trecut, am schimbat si am evoluat. Bineinteles ca am facut greseli, dar nu am avut ghidare in afara de prietenii mei apropiati cu care am povestit de toate. Ce am mai avut important a fost sprijinul familiei, cu care nu am fost tot timpul intelegator, am avut momente in care involuntar ii invinuiam pe ei pentru insuccesele mele…. ceea ce nu fost deloc corect din partea mea.
E momentul pentru concluzia finala, legat de fricile noastre cele de toate zilelele: Trebuiesc intelese, de unde vin, de ce ne afecteaza, ce se poate intampla cel mai rau legat de ele si ce putem sa facem noi pentru a convietui cu ele cat mai pasnic si pentru a ne afecta cat mai putin sau deloc daca se poate. Citit de mai multe ori, daca nu ati inteles, sau daca aveti nevoie de o parere sincera despre o anumita frica, dati un mail, nu costa, aici e totul incognito.
Am cunostinta care lucreaza in corporatie, detesta ce face, face naveta in fiecare zi, a avut mai multe episoade de depresie si ii e atat de frica sa recunoasca si sa schimbe incat continua. Continua sa isi neglijeze familia, sanatatea, pentru ce? Raspundeti voi.
