Mi se pare o tema relevanta pentru barbatii puternici moderni. Mi se intampla frecvent sa vreau ceva nou, cotidianul nu e pentru mine, e ceva in neregula cu mine?
Prima data am avut ceva constientizari pe vremea cand lucram in corporatie. Am fost programat din copilarie si din mediul in care am trait astfel incat am vrut sa ajung sef, sa am oameni in subordine, o masina faina sub fund, un salariu bun. Regula spune ca daca iti doresti cu adevarat ceva si esti consecvent si mai faci ceva pasi spre obiectiv, cumva Universul iti da acel ceva. Asa a fost si la mine, intr-un final, am ajuns printr-un concurs de imprejurari, sef cu masina smekera si salariu de corporatist cu beneficii, cum se purta pe vremuri.
Ok…. Dar nu eram fericit. Fericit e mult spus, nu eram nici macar implinit. Ce se intampla aici? Fumam mult, beam mult, eram in sedinte fara nici o finalitate toata ziua si in excel-uri care nu le intelegeam si care nu avea rabdare sa le aprofundez. Zi de zi, acelasi film. Un an de zile. Pana m-a lovit….ce mi-am dorit eu si credeam ca e idealul, ghici ce, nu e…. Mi-am dat demisia, bine am facut, am luat-o cumva de la 0, mi-am luat bicicleta si am facut lucrurile altfel. Greu de tot cu tranzitia, dar a meritat 110%, la fel ca renuntarea la fumat, care am facut-o tot atunci, odata cu parasirea corporatiei.
Vreo 11 ani dupa, trag niste concluzii, si un semnal de alarma pentru pericolul cotidianului si uciderea dorintelor, viselor, pentru urmarirea unui ideal programat poate de altii. Cum de cine? De familie, de sotie, de mass media, de vecini, etc. Nu neaparat in ordinea asta, cred ca sotiile sunt number one aici, ele sunt programate genetic sa incerce sa schimbe barbatul, imediat dupa ce s-au imbarcat intr-o relatie. Va suna cunoscut?
Am avut prieteni care aveau cardurile lor la sotii, si trebuiau sa ceara cash de fiecare data, si primeau si cate o intrebare de genul:”Iar iti trebuie bani?!”
Am avut prieteni care aveau frica mare sa le spuna sotiilor ca vor sa plece un weekend cu baietii. Am asistat eu la discutie, reactia a fost ceva de genul, “cum sa te duci fara mine la Amsterdam??” Nu se cade, suntem o familie, ce o sa zica parintii, vecinii, nu te gandesti la copii, tot felul de santaje emotionale de 2 lei, la care de obicei, barbatii puternici renunta rapid, ca sa fie bine, sa nu fie rau, sa fie “armonie” in casa. Seriously?!
Am o veste pentru voi, toti care v-ati reprimat toate dorintele si visele de pana acum. Timpul vostru e limitat, s-ar putea ca “la anu”, “mai vedem”, “mai incolo” sa nu mai mearga.
Ce vreau sa spun e ca riscam, daca nu o facem deja, sa nu mai iesim din cotidian. Poate unii sunt fericiti in cotidian unde totul e predictibil si nu se intampla nimic altfel, maica-mea de exemplu e stresata de orice e nou, nu intelege plecarile mele si goana dupa experiente.
Voi cum sunteti? Cu cotidianul?
